Drepneaua neagră, informații generale specie
Drepnele în zbor. Foto copyright Ana-Raluca Opriș
*Precizare – Mulțumim Ulrich Tigges (Germania), Amir Ben Dov (Israel), Ana-Raluca Opriș (unul dintre voluntarii IDNR, care mai și ajută sezon de sezon cu fotografierea pacienților din Centrul de reabilitare drepnele) pentru materialele foto oferite pentru a ilustra această pagină.
Drepneaua neagră (Apus apus ), fam. Apodidae, ord. Apodiformes
Drepnelele negre sunt păsări migratoare insectivore perfect adaptate vieții lor aeriene, migratoare de cursă lungă. Sunt supranumite ‘’păsările celor 100 de zile’’, se întorc din cartierele lor de iernat mai târziu (în cazul țării noastre în aprilie) și pornesc în migratia post-nupțială spre zonele Africii subsahariene cel mai devreme (începând cu jumătatea lui iulie în cazul țării noastre). Sunt ‘’mașinării’’ de zbor – viteză care depind de condițiile meteo favorabile și astfel de abundența de insecte aeriene, prezența lor în teritoriile de reproducere fiind astfel mai scurtă decât în cazul altor specii migratoare insectivore; au nevoie să consume vânând din zbor ‘’planctonul aerian‘’: țânțari, furnici zburătoare, musculițe, muște, viespi fără ac, afide, în cantități enorme zilnice, la înălțimi mai mari de 50 m. Spre exemplu o singură pereche de adulți reproducători consumă atât pentru a-și hrăni puii lor cât și pe ei înșiși peste 2 milioane de insecte!
În teritoriile de iernat (bazinul Congo, Kenya, Tanzania, Mozambic, Botswana, Zambia, Republica Africa de Sud) viața drepnelelor se petrece exclusiv în spațiul aerian, în grupuri de sute până la mii, nemaidepinzând de construcțiile umane (cum o fac în teritoriile de reproducere atunci când ating vârsta maturității sexuale).
Migrația post-nupțială (de întoarcere în teritoriile de iernat) este mult mai lungă decât migrația pre-nupțială, de revenire în teritoriile de migrație. Un exemplu, însă nu este aplicabil în toate cazurile ci reprezintă un reper este cazul unui adult reproducător care a parcurs în numai 5 zile 5000 de km din Africa de Vest înapoi spre Marea Britanie din momentul începerii migrației, cu un ‘’stop’’ de hrănire de doar 10 zile în Liberia.
Conform unui studiu realizat de către Ulrich Tigges (nume internațional cu privire la studiul vieții și comportamentului acestei specii) – ‘’The phenology of the Common Swift Apus apus in Eurasia and the Problem of Defining the Duration of their Stay’’, 2006, migratia pre-nupțială se desfășoară în patru valuri. Astfel ca exemplu în București apar primele drepnele pe 1-2 aprilie, aceștia fiind ‘’veteranii’’, ca după o săptămână să apară al doilea val, abia atunci vor fi percepute căci vor fi vizibile măcar 4-5 drepnele adulte per colonie, iar la aprox. 12 zile va urma partea cea mai mare a stolului, cam spre 20 aprilie, primele două valuri de migrație cuprinzând exclusiv adulți reproducători. Cele de un an (2 a.c.) vor sosi mult mai târziu, și vor pleca cel mai devreme, posibil odată cu juvenilii din an; se presupune că o parte din acestea de un an ar rămâne în Africa în primul lor an, și o proporție mult mai mică s-ar întoarce în teritoriile de reproducere.
Unui calendar al sosirii –plecării drepnelelor îi ținem de peste zece ani evidența, astfel datele fiind aceleași, cu precizie de ceasornic. Migrația post-nupțială începe de la jumătatea lui iulie cu juvenilii din an și posibil cei de 1 an (2 a.c.), ca spre 20 iulie să înceapă migrația în masă a restului drepnelelor, după 25-27 iulie deja începând finalul de sezon. Desigur că mai sunt prezente și în august o mică parte dintre drepnele, cum ar fi cuplurile târzii, în plus Bucureștiul reprezintă o importantă cale de migrație, din numărul celor care mai pot fi văzute facând parte și cele care se află în tranzit (inclusiv septembrie, început de octombrie, în sezoane prelungite cum sunt cele din ultimii ani). Însă în această perioadă prezența lor este mult mai discretă, vor zbura mult mai sus iar escadrilele sonore vor fi de intensitate mică, mai rare, cu prezență sonoră mai slabă, precum la început de sezon.
Am fost martori ai plecării în masă a drepnelelor spre final de iulie, un spectacol fără pereche: coloniile prezente în jur zboară împreună și comunică specific febril ca pentru mai apoi să se strângă într-un stol urias, care va efectua zboruri în spirală foarte aproape una de alta, ‘’roind’’, ca după câteva minute în urma unor semnale sonore frenetice să dispară brusc spre S-V.
În urma schimbării climei din țara noastră nu mai putem vorbi despre ‘’păsările celor 100 de zile’’ căci prezența lor acoperă de-a dreptul câteva luni bune, de la începutul lui aprilie spre finele lui septembrie, și început de octombrie, socotind atât perioada de cuibărire cât și grupurile aflate în tranzit odată ce începe migrația, aceste grupuri efectuând pentru două – trei zile ‘’stopuri de hrănire’’, iar în ultimii ani numărul de cupluri târzii crescând, astfel nu este în afara normalului existența puilor care vor ecloza spre finele lui iulie chiar înainte de jumătatea lui august.
Drepnelele negre (Apodidaele, aprox. 75 de specii ale familiei Apodidae, ord. Apodiformes, care include și pasărea colibri, cf. Enciclopediei Britannica) sunt specie gregară, specie de grup. Migrează în grup, viața în teritoriile de reproducere se petrece în grup: colonii delimitate care au ca ‘’centru’’ clădirile ocupate de către adulții reproducători, vânează în grup (se pot vedea pe cer grupuri concentrate de drepnele care zboară în spirale restrânse adunând practic planctonul aerian spre centru), se apără de prădători în grup, astfel un șoim al rândunelelor (Falco subbuteo) va încerca să captureze un exemplar izolat, practică ‘’joaca’’ socială de zbor de învățare a viitoarelor posibile locuri de cuibărit în grup, totul până când ating vârsta de reproducător și vor ocupa și deține o cavitate pe care o vor apăra extrem de aprig.
Cu aripile lor foarte lungi, coada cu o ușoară deschizătură, nu atât de accentuată ca la speciile cu care este confundată prea des – Hirundinidaele (rândunicile și lăstunii, tot migratoare insectivore, din altă familie, alt ordin, cu alt regim de viață), formă perfect aerodinamică, aripile deschise în zbor semănând a ‘’seceră’’, de unde și denumirea lor atât în română, precum și în alte limbi (vezi Denumire – studiu), par negre pe fundalul cerului. De fapt foarte puține exemplare sunt negre, în genere culoarea penajului este brun, cu variații de brun închis, mai deschis, iar penele în lumină prezintă irizații albăstrui, verzui, arămii sau chiar aurii. De altfel sunt cu mult mai mari și mai robuste decât Hirundinidele iar stilul lor de zbor, căci drepnelele sunt fără exagerare maeștri zborului acrobatic de mare viteză, este inconfundabil. Se cuvine o paranteză aici, drepnelele sunt pe drept modele pentru avioanele de vânătoare pentru că sunt apte de absolut orice manevră posibilă în zbor.
Dimensiuni adult medie (la noi) 172-175 mm lungime aripi, greutate medie 42-46 g. Excepții – exemplare mai mici 168 mm lungime aripi, și exemplare mari, mai rare, de 190 mm. Între aceste excepții există o proporție deloc mică de exemplare de 180-181 mm lungime aripi, cu o greutate de 50-54 grame.
Sexele nu se pot deosebi, masculul și femela arată la fel și se comportă la fel; indiferent de sex fiecare individ singur își atrage partener, participă împreună la construirea cuibului propriu-zis, fac cu schimbul în timpul incubației, împreună isi hrănesc puii (media de pui pentru o pereche de drepnele este de 3, o singură pontă la cele negre).
Vitezele cu care se deplasează pe orizontală pot atinge și 111 km/ora (în cadrul escadrilelor sonore, vezi mai jos) și 220 km/h în picaj! Un adult reproducător care intră la cuib ajunge și la viteze de 70 km/h! Chiar dacă sunt depășite la viteza de zbor de către drepnelele mari, drepnelele negre sunt cele mai agile și mai acrobate în ale spectacolului aerian.
Drepnelele negre (precum și verișoarele lor Apus pallidus, drepnelele palide) sunt păsări specifice mediului urban. Fiind la origine specie rupestră cavernicolă (alegând pentru cuibărit cavitățile pe care le puteau ocupa în pereții stâncoși, faleze, pereți calcaroși) s-au adaptat unui nou mediu oferit de om odată cu apariția construcțiilor de piatră înalte. Modul lor de viață fiind cu totul diferit au nevoie de spații de cuibărit la înălțimi mai mari de 4 -5 m, ocupând cavități în care își vor construi cuibul propriu-zis; în genere locul lor de cuibărit este legat de spațiul acoperișului: își vor găsi cavități de cuibărit sub jgheaburi, în sistemele de ventilație cu care vechile clădiri erau prevăzute (spațiu lăsat liber între acoperișul propriu-zis și zid), în fante sau nișe mai spațioase pe care le pot găsi în urma căderii unei cărămizi, de exemplu, în spațiul superior (ca o cutie) al storurilor de lemn (clădiri din anii ’50, București: Casa Radio, Ministerul Transporturilor, Hotel Astoria, blocurile din zona Luterană, etc), în spațiul gol de la baza coloanelor din clădiri istorice, după ornamentațiile mai adânci din clădirile istorice, mai nou între rosturile blocurilor, oriunde găsesc cavități aflate la înălțime, dar cavități ale căror orificii de intrare sunt bine alese, cu deschizătura mică, pentru a preîntâmpina atacurile răpitoarelor la cuib.
Fotografii cu drepnea neagra la cuib artificial, copyright Ulrich Tigges
O drepnea atinge vârsta de cuibărit la 3, 4 ani de viață! Până la a ajunge cu adevărat adult reproducător va trece printr-o perioadă de ‘’pregătire’’ pentru viața de adult, timp în care în teritoriile de reproducere va practica și zborurile de recunoaștere a zonelor din clădiri în care își va putea găsi loc de cuibărit pe viitor – ‘’jocurile’’ practicate lângă un cuib, sau lângă cuiburi ocupate de către adulții reproducători. Așadar trece printr-o reală pregătire pentru viața de adult reproducător, în următoarele sezoane când atinge maturitatea sexuală întâi își alege o cavitate pe care să și-o însușească și mai apoi își atrage un partener – comportament specific atât pentru mascul cât și pentru femelă. Odată stabilită, noua pereche va apăra cuibul, va porni la construirea cuibului în sine situat în cavitate, proces ce poate dura un sezon. Materialele pentru cuibărit le va prinde exclusiv din zbor: mici fire vegetale, pene, frunze, orice material mic ușor ce este purtat de curenții de aer, de aceea și durează foarte mult construirea cuibului propriu-zis; materialele odată colectate de către ambii parteneri vor fi lipite împreună cu ajutorul salivei. Abia în următorul sezon tânăra pereche va depune o pontă de doar două ouă, astfel abia în al 5lea an de viață va deveni cu adevărat adult reproducător, iar ponta va fi de acum încolo de 3 ouă (foarte rar 4 în zonele foarte călduroase precum Spania și rar și România). *
Partenerii dintr-o pereche se vor întoarce pe tot parcursul vieții lor la același loc de cuibărit. Drepneaua neagră (și cele palide și cele mari – dar care au alt regim de cuibărit, nu sunt ‘’exclusiviste precum cele negre și palide ci ocupă spații de cuibărit în colonie comună, având același orificiu de intrare la cuiburi) manifestă o fidelitate extraordinară față de locul de cuibărit și în genere și față de partener. Odată sezonul terminat membrii unei perechi pleacă în migrație fiecare pe calea lui, iar la întoarcere, fiind astfel despărțiti pentru aproape nouă luni de zile, în genere se așteaptă, căci este imposibilă o întoarcere sincronă.
Imperechere in zbor, copyright Amir Ben Dov.
Nu există depunere de a doua pontă la drepnelele negre, ci numai în cazul unei condiții atmosferice prelungite foarte rece și nefavorabilă va exista o pontă de înlocuire a primei sau în cazul dispariției unuia dintre parteneri, când după o perioadă de așteptare va fi atras un alt partener. Bătăile pe cuib nu sunt simulări, ci pe bună dreptate drepnelelor li se atribuie apelativul de ‘’Gladiatori’’.
Precizare : la drepnelele palide (Apus pallidus), va exista a doua pontă. Acestea stau mai mult decât drepnelele negre în teritoriile de reproducere, luând calea de migrație post-nupțială în octombrie. De fapt palidele sunt singurele drepnele ‘’europene’’ care au această a doua pontă.
Incubația durează între 19 – 22 zile, în condiții de vreme favorabilă, și va fi asigurată de ambii părinți. La fel partenerii se vor ocupa cu schimbul de hrănirea puilor lor, colectând în gușă sute de insecte constituite într-un bol alimentar încleiat cu ajutorul salivei. Puii vor primi și peste 16 de astfel de boluri/hrăniri pe zi împărțite pentru fiecare.
Perioada de creștere este cuprinsă în condiții de vreme favorabilă între 44 și 46 de zile, în cazul vremii nefavorabile se poate prelungi până la 56-57 de zile. Este binecunoscut faptul că puii pot intra într-o stare de torpoare timp în care își vor incetini funcțiile metabolice, în caz de vreme nefavorabilă astfel cu puțină hrană. Această perioadă ar dura cinci zile, dar o prelungire devine periculoasă și pune în pericol dezvoltarea viitoare și chiar supraviețuirea, deoarece puii vor stagna din creștere, și cu cât perioada se prelungește nu mai este vorba astfel despre dezvoltare a musculaturii de care au atâta nevoie pentru viața lor pe aripi cât și despre o dezvoltare normală a penajului de care iar au nevoie să fie perfect pentru viața pe aripi.
Tinerele drepnele ating vârsta de juvenil atunci când sunt gata, și fizic și psihic, să părăsească cuibul. Înainte de primul zbor, zborul inițial, singurele pregătiri pe care le vor face pentru viața pe aripi vor fi un soi de ‘’flotări’’, ‘’press-ups’’ prin care tinerele drepnele își întăresc musculatura pectorală și pe cea a aripilor, exerciții practicate de la o vârstă foarte fragedă, la cuib. Odată lansat în primul zbor, ceea ce se întâmplă de regulă la crepuscul, juvenilul nu va mai depinde cu absolut nimic de părinți, frați, cuib, fiind apt să se hrăneasca singur din prima secundă; totul este instinctiv, până și ruta de migrație pe care o poate urmări imediat ce a părăsit cuibul este înnăscută. Pot fi recunoscuți atunci când părăsesc un cuib nu numai prin culoarea puțin diferită față de adulți – marginile penajului de pe cap, umeri și pene de zbor sunt presărate cu alb și pata albă de sub cioc este mult mai mare (au dimensiunea unui adult), și după ‘’incercările’’ de redresare, de prindere a unui curent de aer potrivit care durează doar câteva secunde. După aceste câteva prime secunde de la părăsirea cuibului juvenilul este deja maestru al zborului, și va petrece viața pe aripi sute și sute de ore până va veni în contact cu un substrat solid, și asta în teritoriile de reproducere când va lua parte la jocurile de lângă cavitățile ocupate de către adulți – jocuri prin care drepnelele învață unde și cum să-și găseasca pe viitor loc de cuibărit, pentru ca mai apoi în următoarele sezoane acest ‘’joc’’ să se definitiveze și să atingă stadiul de pre-cuibăritor, când își va alege cuib și apoi partener.
Ce se întâmplă cu drepnelele care nu au vârsta de cuibărit? Își petrec viata în zbor cum este firescul lor iar la lăsarea nopții le putem vedea cum se înalță în zbor, în grupuri per fiecare colonie, pentru somnul pe aripi, somn aerian. Sună ireal însă în teritoriile de iernat nici adulții nu depind de construcțiile umane ci își petrec viata exclusiv pe aripi alături de exemplarele imature. Unde se duc drepnelele care nu au vârsta de cuibarit? Zboară la înălțimi de peste 1000-2000 de m unde vor profita de curenții de aer pentru a intra într-un soi de pilotaj automat, somn în zbor planat, timp în care emisferele creierului funcționează alternativ.
Emil Weitnauer, Elvetia, unul dintre puținii ornitologi din lume care s-au specializat exclusiv pe studiul drepnelei negre (‘’Mein Vogel’’: aus dem Leben des Mauerseglers Apus apus’’, 1980) a fost printre primii dintre cei care și-au pus această întrebare – unde își petrec noaptea drepnelele care nu au vârsta de cuibărit, presupunând că o fac pe aripi la înălțimi mari – și inițial le-a urmărit cu avionul ca apoi teoria sa să fie întărită cu ajutorul observațiilor efectuate cu radarul (anii ’50, ‘60).
Așadar o drepnea își petrece aproape exclusiv viața pe aripi, și singura dată când va ‘’sta’’ (a nu se folosi termenul de aterizare atât de impropriu, a ‘’ateriza’’ este sinonim cu moartea, o drepnea nu are ce căuta la sol, aceasta este o situație anormală!) va fi când va avea vârsta de cuibărit. Dar și atunci perioada va fi extrem de scurtă și va însuma cam trei luni, timp în care se va întoarce la cuib iar prezența sa la cuib va fi foarte sporadică, pentru incubație si creștere de pui și la întoarcerea din migrație pentru scurte perioade de odihnă si refacere, întrerupte de perioada de hrănire intensă.
În afară de ‘’somnul aerian”, drepnelele beau apă din zbor (și Hirundinidele practică aceasta dar nu în maniera absolut spectaculoasă a drepnelei): se apropie cu viteză mare de luciul apei și în secunde își ia cantitatea de apa necesară, fiind aproape imperceptibil ochiului omenesc, dovada reprezentând-o ‘’dâra’’ momentană lăsată pe luciul apei.
Perioada de curtare se petrece tot în zbor, tot pe aripi se petrec și acuplări aeriene, nu numai la cuib.
În cadrul ‘’jocurilor’’ sociale/zborurilor sociale intră escadrilele sonore, practicate atât la începutul sezonului de către adulți, dar și mai spectaculoase sunt cele din plin sezon când imaturii trec în număr de peste 10-15 exemplare într-un ‘’șir indian’’ manifestându-se zgomotos în jurul unei clădiri cu cuiburi ocupate și la viteze amețitoare (țipetele emise în aceste escadrille sunt și de delimitare a coloniei și reprezintă și comunicări cu privire la posibile pericole aeriene) și jocurile de atingere și lovire lângă orificiul de intrare la un cuib ocupat, joc practicat numai de imaturi, un adevărat spectacol, două – trei până la 11 exemplare vin în viteză atingând pentru câteva secunde peretele/jgheabul/spațiul aflat în proximitatea unui cuib ocupat, pentru ca apoi să se replieze în zbor și să reia obsesiv de nenumărate ori acest ritual. În acest timp adulții aflati la cuib (că incubează, că au pui) stau la intrarea în cuib și îl păzesc, manifestându-se sonor, ca un fel de răspuns ‘’e ocupat! nu îndrăzni”, masculul scoțând sunete de tonalitate mai joasă, femela de tonalitate mai ascuțită. Uneori se formează un fel de ‘’ciorchine’’ de drepnele pentru câteva secunde, drepnelele prinzându-se cu ajutorul ghearelor una de spatele celeilalte!
Vorbeam mai sus despre semnalele sonore emise de drepnelele negre – nu sunt păsări cântătoare; comunică prin semnale sonore ce pot fi comparate cu ,,țipete,, puternice și ascuțite, traduse prin ,,sriii-sriiii,,. Drepnelele palide comunică la fel însă aceste ..sri-srii,, sunt mai scurte în tonalitate și mai guturale. Cât despre cele mari, este greu de descris, semnalele sonore sunt diferite și chiar au o melodicitate aparte (înregistrări cu sunete drepnele se pot găsi pe xeno-canto.org).
De Apodes, sau ‘’pasărea fără picioare‘’ (apodes – fara picioare, în greacă). Așa a fost descrisă din Antichitate drepneaua de către autori precum Aristotel și Platon, Aristotel adăugând faptul că nu este vorba despre o lipsă propriu-zisă a picioarelor, ci de prezența unor picioare mici, scurte, calificativ preluat până în zilele de astăzi.
Picioarele drepnelei negre nu sunt scurte și nedezvoltate (într-adevăr tarsometatarsusul este mai mic), ci reprezintă o dovadă de adaptare și nu una de reducție după cum afirmă dr. med. vet Christiane Haupt (mauersegler.com), adaptare la stilul de viață aerian al drepnelei. Picioarele drepnelei nu sunt adaptate mersului, pășitului, țopăitului, sau statului pe crengi, fire, ci sunt adaptate stilului lor de viață perfect aerian, având funcția doar de prindere, agățare de o suprafață aspră: la intrarea în cuib drepneaua se va agăța de orificiul de intrare pentru o clipă, la ieșirea din cuib se va împinge în picioarele sale puternice, atunci când este în perioada de prospectare de cuib se va agăța de orificul de intrare în vreo cavitate pentru câteva secunde sau în jocurile aeriene în formațiune ‘’ciorchine’’ dar și aici pentru foarte puțin timp (vezi mai sus).
Se insistă pe un aranjament pamprodactil al degetelor, prevăzute cu gheare foarte puternice, însă un astfel de aranjament ar face imposibilă funcția de agățare; este mai mult un aranjament semi-pamprodactil, trei degete îndreptate înainte și al patrulea ușor opozabil. De altfel picioarele lor foarte puternice prevăzute cu gheare ascuțite sunt folosite și ca armă atât în luptele pentru cuib cât și în apărarea contra prădătorilor.
Acest fapt nu înseamnă în mod eronat că vom vedea drepnelele stând agățate în mod normal pe ziduri, numai în cazuri extreme ajung să facă așa ceva: având în instinct să se ferească de contactul cu solul pot fi găsite agațându-se de ziduri, suprafețe aspre în urma unui accident, sau când este vorba despre un exemplar foarte tânăr care nu a atins încă vârsta de zbor și instinctiv va încerca să ramână agățat, pentru a evita contactul cu solul care pentru ele înseamnă moarte. Din aceste motive este bine atunci cand încercăm să facem această specie cunoscută să evităm să folosim astfel de imagini care nu sunt deloc reprezentative pentru stilul de viață aerian al drepnelei.
Singura dată când o drepnea este forțată să se agațe pentru mai mult timp de ziduri este un fenomen destul de rar, atunci când întâmpină în teritoriile de reproducere, mai spre început de sezon, o vreme extrem de nefavorabilă, rece, umedă și vântoasă; pentru a se apăra de frig și pentru a-și conserva căldura drepnelele stau agățate strâns una de cealaltă pe un zid.
*Materialele suport pentru rezumarea caracteristicilor acestor specii : David Lack ‘’Swifts in a tower’’, 2018,Unicorn Publishing Group (colecție proprie), Ulrich Tigges (commonswift.org, și materiale din colecția proprie trimise de către acesta, inclusiv traduceri din E. Weitnauer ,,Mein Vogel,, ), Bernard Genton si Marcel S. Jaquaat ‘’Martiner noir entre ciel et pierre’’* (2016, Suisse, Editions de la Girafe Musee d’histoire naturelle, Cahiers du MHNC No 15,colecție proprie).